Acesta este un
articol preluat de pe celalalt blog al meu "cu circuit inchis" dedicat celor interesati de
Homeschooling. Pentru ca am considerat ca exista o potentiala audienta mai larga, il public si aici:
Acum ceva vreme Roxana mi-a dat o tema de gandire pentru un articol de blog.
Mie mi-ar place enorm ca fetele mele sa faca pian (acum au abia 2 ani respectiv 5 luni) si ma framanta o problema. Am vazut copii care fac pian frustrati si furiosi pentru ca nu sunt deloc atrasi de asta dar sunt impinsi de la spate de parinti si o fac din obligatie, se plang ca e greu, etc. Am vazut si copii care la inceput intampina dificultati, se plang ca e prea greu pentru ei dar apoi isi descopera o pasiune pentru pian si dovedesc talent chiar. Voiam un sfat de la dvs (poate puneti chiar un post pe blog) despre cum am putea noi ca parinti sa facem distinctia intre cele 2 situatii si sa nu cadem in capcana de a incerca sa ne indeplinim propriile noastre vise nerealizate prin intermediul copilului.
Evident, ca orice profesor tinzi sa ai anumite raspunsuri scurte, standard, ca un soi de axiome. Problema cu axiomele este insa ca trebuie sa le iei ca atare, iar daca la matematica “ai incredere” in axiome, cand se pune problema educatiei propriilor copii ai nevoie de mai mult decat un necunoscut care sa-ti spuna ca “asa e, pe cuvant de onoare!”
Ai nevoie de studii stiintifice care sa arate cu date precise, procentual cat si de ce se intampla asa... Dar oare cat de mult pot convinge studiile “cercetatorilor britanici” (sau sovietici, dupa caz si vremuri), si intr-adevar, de ce le-am crede?
Asa ca, m-am gandit ca mai intelept ar fi sa-mi caut argumentele in alta parte. Mi-am amintit ca la conferinta despre Homeschooling din noiembrie unul dintre vorbitori a recomandat cu caldura o carte micuta, mai degraba o brosura – dar care continea suficient de multa intelepciune pentru a fi trecut testul timpului, si granitele limbii originale in care a fost scrisa. Poate unii dintre voi stiti deja la ce carte ma refer: este vorba despre Indatoririle parintilor (The Duties of Parents), de J.C. Ryle (1816-1900), in care autorul enunta 17 principii simple ale educatiei crestine, pe care le discuta succint in 2-3 pagini de fiecare principiu. Pentru cei care nu sunt familiarizati cu cartea acestea sunt:
1. Indruma-i pe calea pe care trebuie sa mearga, nu pe calea pe care o vor ei.
2. Creste-i cu toata blandetea, afectiunea si rabdarea
3. Creste-i cu o convingere staruitoare in mintea ta ca foarte mult depinde de tine.
4. Creste-i avand gandul acesta continuu inaintea ochilor tai – ca sufletul copilului tau este primul lucru care trebuie avut in vedere
5. Deprinde-i sa cunoasca Biblia
6. Deprinde-i cu obiceiul rugaciunii
7. Deprinde-i cu obiceiul sarguintei si regularitatii in privinta mijloaelor publice ale harului
8. Deprinde-i cu obiceiul credintei
9. Deprinde-i cu obiceiul ascultarii.
10. Deprinde-i cu obiceiul de a spune intotdeauna adevarul
11. Deprinde-i cu obiceiul de a rascumpara intotdeauna timpul
12. Creste-i cu o teama constanta de o prea mare indulgenta.
13. Creste-i amintindu-ti continuu cum isi creste Dumnezeu copii
14. Creste-i amintindu-ti continuu influenta propriului tau exemplu.
15. Creste-i amintindu-ti continuu puterea pacatului
16. Creste-i amintindu-ti continuu promisiunile Scripturii
17. Creste-i cu rugaciune continua pentru binecuvantare peste tot ce faci.
As dori sa ma adresez dilemei semnalate de Roxanam – privitoare la studiul la pian – prin prisma acestor enunturi. Am selectat din cele 17 principii doar pe cele care sunt in mod direct, vizibil aplicabile studiului la pian ca exercitiu educativ in general, desi in viziune mai larga cele omise (scrise cu caractere italice) contribuie in mare masura la “de ce-ul” studiului la pian, sau al orcarui alt instrument.
1. Indruma-i pe calea pe care trebuie sa mearga, nu pe calea pe care o vor ei.
Fiecare copil are anumite alimente care ii displac, in general legumele se incadreaza in categoria asta, si iar in general, daca ar fi dupa ei, ar manca doar dulciuri. Aici principiul e foarte simplu de aplicat. Nu?
Dar sa luam alta ipoteza. Aceea a unui medicament. Cand copilul este bolnav si parintele stie sigur ca o injectie, desi dureroasa va ajuta starea de sanatate a copilului, principiul este iar usor de inteles. Ce ne facem insa cand “medicamentul” este un vaccin controversat? Aici apare dilema parintelui.
Problema cu pianul apare in general cand parintii pleaca de la premise gresite in alegerea pe care o fac pentru copii lor. Iata cateva dintre cele mai frecvente moduri de gandire “Asa au facut si Ionestii, si uite ce copil educat au acum” sau “Am auzit ca e bine pentru inteligenta/ educatie... etc”, sau “Pentru a-i ocupa timpul ca sa nu stea pe strazi/la TV/ la calculator”. Daca parintele vrea ca micutul sa invete pian doar pentru unul dintre aceste motive atunci, la cel mai mic semn de disconfort al copilului care vine odata cu minimumul de efort cerut (si asta nu se intampla doar la copii, ci si la oamenii mari – sa fim sinceri, nimeni nu face efort “din pura placere”) vor aparea indoielile.
Iata cum dintr-un principiu aparent simplu la inceput, daca motivatia initiala a parintelui nu este solida, acesta nu va mai putea indruma copilul pe calea pe care trebuie sa mearga si va incepe sa asculte dorintele copilului.
2. Creste-i cu toata blandetea, afectiunea si rabdarea
Revenind la comparatia cu legumele, atat de greu de “vandut” unor copii... cred ca nici un parinte nu deschide cu forta gura copilului sa-i toarne legumele pe gat zi de zi.
Fiecare mama are modul ei de a incerca sa le faca mai placute pentru copil, fie incercand alte retete, fie apeland la diverse tertipuri care sa-l faca pe copil sa priveasca mancatul legumelor ca pe un joc, fie pur si simplu prin rabdare, stand langa copil la fiecare masa si amintindu-i ca si legumele au importanta lor si ca desertul poate fi mancat numai dupa ce a terminat tot din farfurie.
Gandindu-ne mai bine, daca un copil ar avea permanent si la discretie bomboane si prajituri (echivalentul TV-ului si al computerului), ne-am astepta de la el sa se duca singur si sa caute legumele din proprie initiativa?
Si totusi, ne suparam si suntem chiar plini de reprosuri – daca nu verbalizate, macar gandite, despre nerecunostinta copiilor carora le-am cumparat un instrument, si carora eventual le si platim lectiile. De ce? Pentru ca ne asteptam ca propriii copii sa se duca singuri la pian si sa studieze zilnic. Sa depuna in mod voluntar, constant si constient un efort, privandu-se de joaca sau alte mijloace de distractie.
De ce ar face-o ?
Partea buna este ca exista motive pentru care ar face-o, asa cum vom vedea si mai jos, partea mai putin placuta este ca depinde doar de noi ...
3. Creste-i cu o convingere staruitoare in mintea ta ca foarte mult depinde de tine.
Intr-adevar, in educatie foarte mult depinde de parinti, iar cei care deja fac homeschooling sunt constienti de asta, de vreme ce au luat aceasta decizie.
Copiii – mai ales la varste mici – sunt foarte doritori sa capete atentia parintilor, si cu totii stim ca pornind de la lucruri marunte, uneori ajung la gesturi extreme doar pentru a atrage atentia.
Revenind la intrebarea din paragraful anterior... De ce s-ar aseza la pian din proprie initiativa un copil? Foarte simplu – daca ar sti ca asta capteaza in totalitate atentia unuia dintre parinti: daca acesta se opreste din orice activitate avea si merge sa se aseze langa el, participand activ impreuna cu copilul la “dezlegarea misterelor” sau amintindu-i detalii pe care poate le-a uitat de la ultima lectie cu profesorul.
Multi parinti vin cu argumentul ca nu au studii muzicale, si ca de aceea nu pot sta langa copii lor cand acestia studiaza. Lasand la o parte mitul – peste care toti cei ce fac HS au trecut deja - ca trebuie sa fii expert intr-un domeniu ca sa-ti poti ajuta copilul sa faca primii pasi, va spun insa sincer, ca mai mult decat de expertiza dvs, copilul are nevoie de atentia dvs. Nu are nevoie neaparata de un parinte “expert” caruia sa i se para enervant ca puiul tot nu pricepe cum se numara patrimea cu punct. Mai degraba s-ar simti mai confortabil cu un parinte care sta si “buchiseste” alaturi de el si se minuneaza cand isi da seama ca cel mic a reusit un lucru care si lui i se pare complicat.
9. Deprinde-i cu obiceiul ascultarii.
Acesta este intr-adevar un principiu general al educatiei crestine, pe care cred ca putina lume il contesta.
In ceeace priveste studiul la pian, acesta este strans legat de toate celelalte principii discutate pana acum, in sensul in care daca parintele este ferm pe calea pe care a ales-o, si procedeaza cu tact, calm si rabdare copilul trebuie deprins cu obiceiul de a asculta cand i se spune cand si cum e bine sa studieze.
Aici poate ar trebui sa fac o paranteza. Majoritatea copiilor simt nevoia sa “cante” la pian – si pana la un punct e de inteles acest lucru. Problema apare insa cand acest “cantat” nu respecta intocmai toate datele din partitura (care sunt multiple, de la note, la ritm, digitatie, armura – diezi sau bemoli la cheie, nuante – forte, piano, crescendo..., frazare – legato, staccato ..., tempo – andante, allegro ... etc.). Copilul insa nu sesizeaza toate aceste aspecte, si canta mai departe satisfacut ca “a rezolvat” inca o piesa cand de multe ori nu a respectat decat notele, si acelea partial!!! (ritmul e vesnic o mare “necunoscuta”, iar de celelalte, precum si de postura la instrument – care este extrem de importanta, nici nu mai vorbim!). Asa se face ca dupa nici 10 minute se ridica de la pian spunand triumfator “Gata, am studiat!”, in loc sa stea sa repete aceeasi piesa de mai multe ori, chiar impartita pe fragmente foarte mici, pentru a putea constientiza permanent toate aspectele.
Aici este rolul parintelui care, initial – in primii ani – chiar sta langa el, exact asa cum sta si la masa amintindu-i permanent ca trebuie sa manance si legumele, si ca acesta este un lucru care trebuie luat ca atare, fara argumentari!
11. Deprinde-i cu obiceiul de a rascumpara intotdeauna timpul
Ideea de a folosi bine timpul este strans legata de paranteza anterioara.
Eu le spun mereu elevilor mei ca valoreaza mai mult sa studieze mai putin, dar constant si foarte atent decat sa “piarda” ore in sir la pian.
Exista o practica generala a copiilor, ca exersatul la pian sa se faca exclusiv in week-end. Se intampla (mai rar ce-i drept J) chiar ca unii copii sa stea si 2 ore pe zi la pian in week-end.
Evident, ca profesor nu pot decat sa ma bucur cand aud ca elevii mei au studiat 2 ore la pian. Totusi, nu pot sa nu ma intreb daca pe parcursul celor 2 ore mai mult sau mai putin consecutive au reusit sa fie atenti permanent (avand in vedere puterea naturala de concentrare maxima a unui copil, care de multe ori nu depaseste 20-30 de minute pe aceeasi sarcina). Sau ... in ce procent si-au mai amintit sambata seara detaliile legate de piesele noi pe care le-am discutat la lectie lunea trecuta.
Si aici intervine “rascumpararea” timpului: daca in loc de 4 ore comasate in timpul finalului de saptamana ar fi studiat in fiecare zi cate 20 de minute, iar in week-end cate doua sau chiar trei reprize de 20 de minute, la distanta de cateva ore intre ele?
Chiar 15 minute in timpul saptamanii sunt uneori minimul necesar pentru a pastra anumite detalii discutate la lectie, scutindu-l de marea cazna din week-end cand partitura i se pare dintr-o data o scriere hieroglifica, de aici efortul cerut pentru studiu fiind mult mai mare, si “frustrarea si furia” si mai mare pentru ca piesa “nu iese”.
Mi-e greu sa cred ca in programul unui copil – oricat de multe lectii ar avea, nu se gasesc zilnic 15 minute pentru studiul la pian. Repet, in aceste 15 minute studiul trebuie facut insa cu concentrare maxima, si folosind majoritatea timpului pentru a repeta de mai multe ori aceeasi piesa, sau anumite fragmente dintr-o piesa mai mare – pentru a putea fi constienti de toate detaliile din partitura si cele de postura la pian. “Trecerea in revista” a tuturor pieselor o singura data nu aduce prea multe beneficii.
12. Creste-i cu o teama constanta de o prea mare indulgenta.
Acest principiu vine intr-un fel ca un contrabalans al blandetii, afectiunii si rabdarii de mai devreme. Stiu ca e foarte greu pentru un profesor, si imi inchipui ca e si mai greu pentru un parinte sa gaseasca linia de demarcatie intre a corecta si a fi dur sau aspru, intre a indrepta greselile copilul si a-i innabusi entuziasmul si increderea ca poate canta la instrument.
Ce vreau sa spun e ca este important sa sustinem entuziasmul copilului de a canta la pian, dar cand acesta se traduce doar prin “turuit piesele cap-coada”, trebuie intervenit. Insasi repetarea pieselor in acest fel poate deveni extrem de nociva, caci copilul nu face altceva decat sa-si intipareasca in memorie, prin repetitie, o varianta incorecta a textului muzical.
De asemenea, e bine sa ne reamintim cat de bine isi pot juca copiii rolul de “victime” ale insistentelor parintilor, plangand cu lacrimi amare cat de greu le este sa faca orice implica efort – de la legatul sireturilor cand sunt mici, pana la invatatul formulelor matematice cand sunt mai mari. Nu trebuie sa negam faptul ca necesita efort, ca nu e simplu, ba chiar copiii au nevoie de entuziasmul nostru sincer atunci cand prin perseverenta reusesc sa invete ceva nou, nu doar un “bravo” de complezenta! Ceeace incearca J.C. Ryle sa ne avertizese este ca e bine sa fim prudenti, sa nu exageram, si in dorinta noastra de a-i proteja, sa devenim prea ingaduitori si sa le transmitem implicit mesajul ca daca insita, pot obtine orice doresc.
14. Creste-i amintindu-ti continuu influenta propriului tau exemplu.
Acesta este un principiu asupra caruia as vrea sa insist, pentru ca aici este practic o mare problema de care multi parinti nici nu sunt constienti!
Sa facem un mic exercitiu de imaginatie! Cati copii americani, unii chiar de varste foarte mici 3-4 ani “ard” de nerabdare sa se antreneze pentru “Little League”? Va garantez ca sunt o multime, marea majoritate chiar, si nu doar baieti! OK. Acum luam aceeasi situatie in Romania. Cati copii de 3-4 ani au auzit macar de jocul de baseball? Cred ca i-am putea numara pe degete!
Care e diferenta? Oare copiii din Romania sunt anti-talent la acest sport? Oare n-ar fi in stare sa loveasca o mingie daca li s-ar pune in mana o bata? De ce toti copiii americani vor sa joace baseball iar copiilor romani nu le surade deloc ideea asta?
Sa fie oare pentru ca micutul Johnny tocmai a primit de la tatal sau colectia “inestimabila” de cartonase cu figurile jucatorilor legendari de baseball, pe care si acesta o avea de la tatal sau? Sa fie pentru ca si mama si tata sunt fani infocati Red Sox, cumpara si se imbraca mereu cu tricouri, treninguri si sepci cu insemnele echipei, si urmaresc fiecare meci impreuna cu prietenii lor? Sau sa fie pentru ca bunicul, dimineata citeste din ziar mai intai pagina in care se anunta un nou transfer la Red Sox?
Ok, cred ca m-am facut inteleasa cel putin cu partea cu Red Sox J. Ideea cu exemplul propriu nu se refera neaparat la cantatul la acelasi instrument cu copilul (desi, normal, ca nu strica!). Problema principala este expunerea copilului la tipul de muzica pe care pretindem ca vrem ca el sa il invete.
Ok. Concret! Ne-am dori ca “Ionut” sa studieze macar jumatate de ora in fiecare zi si in zilele libere mai mult, piesele sale de Bach, Mozart, Chopin si Shostakovici. Intrebare: Cand a fost ultima oara cand noi am ascultat timp de jumatate de ora in fiecare zi si in zilele libere mai mult decat atat muzica de Bach, Mozart, Chopin si Shostakovici? Daca noua ne vine greu sa ascultam macar, lui Ionut de ce i-ar fi usor sa citeasca, sa invete pe dinafara, sa interpreteze “frumos” acest gen de muzica? Daca mie nu imi face placere sa ascult macar muzica clasica, cum pot sa-i cer copilului sa-i placa sa o studieze in detaliu? Daca eu nu am determinarea de a-l inconjura pe copil cu aspecte familiare ale acestui tip de muzica – ascultat zilinic, mers la concerte de muzica clasica, discutat despre compozitori, interpreti, etc... cum pot avea pretentia ca el, copil fiind sa aiba o determinare mai profunda decat mine?
Veti spune: dar parintii copilului X habar n-au de muzica clasica, si el e foarte studios. Da! Se mai intampla, recunosc. Dar asta doar pentru ca X si-a gasit alte “modele”, in afara parintilor – fie un alt adult pe care il respecta, fie chiar un alt copil care canta la pian. Daca aveti mai multi copii, siti cu siguranta ca intotdeauna mezinul de-abia asteapta ca fratii mai mari sa se ridice de la pian ca sa poata pune stapanire pe instrument. Daca puterea exemplului unui frate mai mare, care este adesea si el “indaratnic” poate face atat de mult, ganditi-va care ar fi efectul cand copilul ar vedea ca intr-adevar muzica clasica este un lucru pe care parintii il considera important.
Si aici revenim la primul principiu de la care am pornit: nu incercati sa “dati copilul la pian” daca nu credeti cu adevarat ca acesta e un lucru bun si folositor, si mai ales daca nu profesati ceace predicati!
17. Creste-i cu rugaciune continua pentru binecuvantare peste tot ce faci.
Acesta este cu siguranta cel mai important principiu din punct de vedere crestin, caci toate celelalte pot fi rezolvate cu ajutorul Domnului.
Si aici, am putea vorbi putin despre un mit care apare mult prea des in “ecuatia” denumita “pian”: talentul. Acel dar de la Dumnezeu care il deosebeste pe un copil de ceilalti 99. Talentul este cel care face ca Radu Beligan sa fie actor aplaudat la scena deschisa in timp ce eu sunt doar cititor si ganditor/comentator al operei lui Caragiale. Da, pentru a deveni urmatorul Sviatoslav Richter ai nevoie de un dram de talent. Dar credeti-ma, si Radu Beligan a invatat mai intai sa citeasca. Actul de creatie interpretativa care cere talent este la un nivel foarte inalt, atat in muzica cat si in teatru. Nu pot argumenta ca nu-mi invat copilul sa citeasca, pe motiv ca nu stiu daca are talent sa devina actor. Daca eu cred cu tarie ca cititul este benefic si pentru alte scopuri decat cel de a deveni actor, atunci voi incerca prin toate mijloacele sa-l ajut pe copil sa invete sa citeasca. (La fel si cu a scrie vs. a deveni scriitor/dramaturg de profesie.)
Ca o paranteza, talentul muzical nu e acelasi lucru cu urechea muzicala (capacitatea de a diferentia si de a face mental un raport corect intre mai multe frecvente ale sunetului). Despre urechea muzicala as avea multe de spus, si multe mituri de spulberat, dar cred ca e suficient daca spun ca – spre deosebire de vioara sau violoncel, etc. – pentru pian nu e nevoie de ea, deoarece pianul are sunetele deja formate, si e suficient sa apesi pe clapa corecta pentru a avea frecventa sunetului corecta.
Cat despre talent, sau dar, sau Har, cum vreti sa-l numiti – acea putere de a transmite sentimente prin muzica pe care o interpretezi – e intr-adevar ceva venit de Sus, si am convingerea ca rugaciunile parintilor pot muta si muntii cand e vorba de copiii lor, si daca Domnul vrea, talentul poate veni cand nici nu te astepti!
In concluzie, revenind la eterna metafora cu legumele:
- Daca nu crezi cu adevarat ca sunt bune pentru copilul tau pentru a-l indruma fara indoieli pe aceasta cale, atunci nici el nu va crede ca sunt bune!
- Daca legumele ii vor fi “bagate pe gat” cu intransigenta, permanent, cu reprosuri – verbalizate sau nu, cu siguranta ca nu va mai avea disponibilitatea sa vada si beneficiile lor.
- Daca vei arata interes fata de legumele din farfuria copilului tau, s-ar putea sa inceapa sa-i placa!
- Ar fi mai bine sa-l faci pe copil sa asculte cand ii spui sa manance legume, decat sa alergi cu farfuria dupa el prin toata casa!
- E mult mai bine pentru copilul tau sa manance cate putine legume in fiecare zi, decat sa le mestece cu greu, in doze mari, la final de saptamana.
- Stiu ca te bucuri cand vezi ca puiul tau mananca in sfarsit legume!, dar e bine sa fii atent ca nu cumva sa le inghita nemestecate si sa se inece!
- Daca tu insuti nu mananci legume decat foarte rar, sau niciodata, de ce ar dori copilul tau sa le manance in fiecare zi, la fiecare masa si din proprie initiativa?
- E important sa te rogi pentru sanatatea fizica a copilului tau, iar daca asta include si mancatul de legume, vei primi ajutor!
